Politica externă a URSS în perioada interbelică.

Iniţial, guvernul lui Stalin a semnat un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, cu o anexă secretă prin care Europa răsăriteană era împărţită în sfere de influenţă nazistă, respectiv sovietică. Naziştii au încălcat pactul în 1941 prin invazia Uniunii Sovietice, ceea ce a determinat intrarea URSS în al doilea război mondial de partea Aliaţilor. După victoria aliată, Armata Roşie controla Europa de Est, şi a ajutat la formarea mai multor state marionetă comuniste, stabilind astfel o sferă de influenţă sovietică în estul Europei, analogă sferei de influenţă americane în Europa de Vest. Tensiunile între cele două sfere au condus la Războiul Rece, şi ambele părţi au iniţiat programe masive de înarmare cu arme nucleare pentru intimidarea celeilalte părţi. Încercările sovietice de consolidare a puterii în Europa Răsăriteană şi de dominare a regiunii erau în conformitate cu mai vechile politici ţariste. După cucerirea teritoriilor Poloniei interbelice, care nu fuseseră mai înainte cucerite militar (vezi şi Războiul polono-sovietic), după ocuparea Statelor baltice, (vezi Pactul Molotov-Ribbentrop), Uniunea Sovietică a refuzat să cedeze ceva din acestea în cadrul aranjamente postbelice. Mai mult, ţara s-a extins în teritoriile din Prusia Răsăriteană (Oblastul Kaliningrad), în Transcarpatia şi Bucovina, (incorporate în RSS Ucrainiană), în Basarabia (proclamată ca RSS Moldovenească), ş.a.m.d. Uniunea Sovietică vedea, din postura de învingătoare în cel de-al doilea război mondial, toate teritoriile eliberate de sub stăpânirea nazistă de către Armata Roşie ca sfera sa naturală de influenţă. Regimuri prosovietice comuniste dure au fost instalate în Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, de cele mai multe ori împotriva dorinţei exprimate în alegeri de cea mai mare parte a populaţiei. Ideea că aceste acţiuni erau necesare pentru a securiza graniţa de vest sovietică erau considerate în Occident ca fiind ipocrite. Mai degrabă se considera că era vorba de încercarea de a răspândi comunismul în întreaga Europă. Alianţa de pe timpul războiului dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică era o aberaţie faţa de cursul normal al relaţiilor ruso-americane. Rivalitatea dintre cele două ţări se poate considera că a devenit evidentă la sfârşitul secolului al XIX-lea, când, după un secol de prietenie, americanii şi ruşii au devenit rivali în Manciuria. Rusia ţaristă, incapabilă să intra în competiţie cu SUA datorită slabei dezvoltări industriale, a ales să închidă accesului străinilor Asia de est, în vreme ce americanii cereau o competiţie deschisă pentru noile pieţe din zonă. După 1917, rivalitatea a ajuns la cote nemaiîntâlnite. Americanii nu au uitat niciodată că guvernul sovietic a negociat o pace separată cu Imperiul German în primul război mondial, lăsând Aliaţii Occidentali să lupte singuri cu Puterile Centrale. Neîncrederea ruşilor faţă de americani data din perioada în care trupele acestora din urmă au debarcat pe pământul rusesc în 1918 şi s-au implicat direct şi indirect în sprijinirea albilor antibolşevici în timpul războiului civil rus. În plus, sovieticii nu puteau uita că cererile lor repetate adresate americanilor şi britanicilor pentru deschiderea celui de-al doilea front în Europa nu au fost onorate decât în iunie 1944, la mai mult de doi ani de la prima solicitare sovietică. În toată această perioadă, URSS a suferit pierderi umane şi materiale uriaşe, (aproximativ 20 de milioane de morţi), Armata Roşie fiind nevoită să suporte lovitura principală germană. Aliaţii au pretins că un al doilea front a fost deschis deja în Italia în 1943, ei nefiind pregătiţi în acel moment pentru asaltul asupra Franţei ocupate de nazişti.

Read More

Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri.

Desăvîrşirea unităţii naţionale la 1918 a constituit un factor primordial p/t afirmarea Ro în viaţa internaţională în noile împrejurări create după IWW. Pol ext a Ro a fost orientată în I rînd spre menţinerea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale. O preocupare importantă a diplomaţiei române a fost de asemenea lărgirea relaţiilor de colaborare cu statele europene. În primii ani după unire activitatea politico-diplomatică a guvernului român a fost orientată spre obţinerea recunoaşterii internaţionale a statului român în noile hotare. În acest scop Ro a participat la Conferinţa de pace de la Paris, care şi-a desfăşurat lucrările în anii 1919-1920. De rînd cu alte state delegaţia Ro în frunte cu prim-ministru Ion I.C.Brătianu a semnat la 28 iunie 1919 Tratatul de Pace cu Germania după care au urmat negocierele privind în special recunoaşterea noilor hotare ale statului român, stabilite după Marea Unire. La 10 decembrie 1919 nu fără dificultăţi Tratatul de Saint-Germain prin care Austria recunoştea unirea cu Bucovinei cu Ro.Suveranitatea Statului Ro asupra Transilvaniei era recunoscută de către Ungaria prin tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Ro a semnat de asemenea şi tratatul cu Bulgaria la Neuile sur Seine prin care se confirmă hotarul dintre cele două ţări stabilit în 1913. În ansamblu tratatele semnate au avut o importanţă mare, contribuind la reglementarea şi normalizarea situaţiei internaţionale după IWW. Ro a beneficiat de un cadru internaţional ce a permis refacerea şi dezvoltarea economiei, consolidarea politicii interne, afirmarea din plin a culturii româneşti. Negocierele de la Paris privind recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu Ro au decurs în condiţii dificile, întîmpinînd obstacole destul de mari. În primul rînd a influienţat poziţia ostilă a Rusiei sovietice faţă de Ro şi evenimentele războiului civil din întinsurile fostului imperiu ţarist. Un alt factor ce a frînat tratativele la constituit propaganda antiromînească promovată la Paris de către grupările ruseşti, formate din foştii miniştri ai ţarului şi membri ai guvernului provizoriu (Miliucov, Sazanov, Maklakov), care erau susţinuţi şi de un grup de proprietari emigranţi din Basarabia( A.Krupenski şi A. Şmidt). Activitatea diplomaţiei române în scopul recunoaşterii unirii Basarabiei a fost susţinută prin eforturile pline de competenţă şi energie a lui I. Pelivan, care fusese numit delegat al guvernului român din partea Basarabiei.El a contribuit la iniţierea cercurilor politice şi a opiniei publice în problema Basarabiei. La Paris a activat o delegaţie de basarabeni din care făceau parte N. Codreanu,S. Cujba şi Gh.Năstase. La recunoaşterea unirii şia adus contribuţia istoricii P.Gore şi P.Cazacu, care prin cercetările bazate pe bazele statistice ruseşti au adus argumente neîndoielnice cu privire la componenţa etnică prepoderent românească a populaţiei dintre Prut şi Nistru. În urma unor încordate negocieri diplomatice la 28 octombrie 1920 a fost semnat tratatul de la Paris de către reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei pe de o parte şi ai Ro pe de alta.

Read More

Războiul rece şi consecinţele sale asupra relaţiilor internaţionale.

A fost o confruntare între două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diferite. Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, cărora li se mai spunea şi Blocul răsăritean. Celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor, numiţi şi Blocul occidental. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO şi Pactul de la Varşovia. La nivel economic, a fost o confruntare între capitalism şi socialism. La nivel ideologicopolitic a fost o confruntare între democraţiile liberale occidentale (aşanumita "lume liberă," "societatea deschisă") şi regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă"). Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile militare de intensitate mică şi descurajarea reciprocă prin ameninţarea cu un iminent război pe scară mare. Percepţia eronată şi interpretarea greşită a unor teme din discursul şi propaganda oficială sovietică au condus pe unii oameni politici şi analişti politici la concluzia că politica de securitate a URSS are la bază un expansionism nelimitat şi că sovieticii vor profita de avantajul strategic pe care-l aveau în raportul de putere pe continent după încheierea celui de-al doilea război mondial. Vom ilustra acest fapt cu câteva exemple într-o succesiune de momente/secvenţe care poate căpăta o exprimare de tipul următor: Momentul 1: Considerăm că URSS este în acest punct al comunicării Est—Vest actorul emiţător. Liderii de la Kremlin, în discursul lor ca şi propaganda oficială sovietică reiau aşa cum am văzut anterior, unele din temele tradiţionale privind superioritatea sistemului comunist şi necesitatea obiectivă a înlăturării capitalismului ca fiind perimat în evoluţia umanităţii etc. Momentul 2: USA este actorul receptor al mesajului comunicat de URSS .Percepţiile şi interpretările date discursurilor şi propagandei comuniste devin „cadrul conceptual pentru a justifica opunerea practică la expansionismul sovietic“549. În plan politic, Administraţia SUA lansează doctrina Truman (11 martie 1947) care în esenţă prevedea „susţinerea popoarelor libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmete sau presiunilor venite din exterior“. La 22 mai 1947, preşedintele Truman a semnat legea prin care SUA deveneau lider în cruciada anticomunistă. În baza acesteia ajutoare materiale şi militare au sosit în Grecia pentru forţele regale în lupta cu gherila comunistă. În plan geopolitic şi geostrategic, a fost lansat planul Marshall şi strategia CONTEINMENT- ului. Momentul 3. USA este actorul emitător pentru URSS. La mai puţin de trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat G. Marshall, într-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic pentru a ajuta Europa să-şi redobândească sănătatea economică, scoţând-o astfel din criza de care ar fi putut să profite mişcarea comunistă în interesul Moscovei. Momentul 4 URSS în postura de actor receptor acţionează: Reacţia Moscovei nu a întârziat să apară mai întâi pe canalele massmedia şi discursuri politice Momentul 5: Brutalitatea cu care Moscova a acţionat în sfera sa de influenţă a determinat întărirea politicii de CONTEINMENT

Read More

Sistemul colonial mondial.

Colonizarea este construirea si mentinerea de colonii pe un teritoriu de catre oameni de pe un alt teritoriu.Suveranitatea coloniei se afla sub influenta metropolei. Perioada coloniala este cuprinsa intre sec 15-20, atunci cind populatia din Europa au construit colonii pe alte continente. Motivele de practicare a colonizarii :obtinerea profiturilor, expansiunea puterii metropolei, evitarea persecutarii din metropola, convertirea populatiei bastinase la religia colonistilor. Dupa reconqista portugheza, perioada cind Regatul Portughez a luptat impotriva dominatiei musulmane din Iberia, in sec. 12-13, portughezii si-au inceput expansiunea. Colonialismul european a inceput in 1415, o data cu cucerirea de catre portughezi a portului musulman Ceuta, din Africa de Nord. Colonialismul a fost condus de explorarile portugheze si spaniole din America de Nord si de Sud, de pe coastele Africane, Orientul Mijlociu, India si Asia de Est. La 7 iunie 1494, Papa Alexandru VI-lea a divizat lumea in 2, oferind partea de Vest Spaniei si cea de Est Portugaliei, o miscare care nu a fost niciodata acceptata de catre Anglia si Franta. In ultima perioada a sec.16, Anglia isi incepe expansiunea cucerind Irlanda. In ciuda unor incercari anterioare, de abia in sec. 17, MB, FR si Olanda si-au format cu success imperii in afara Europei, fiind in competitie directa cu SP si POR si cu fiecare in parte. În secolul al XVIII-lea, America Centrală şi de Sud erau împărţite între Spania şi Potugalia, iar Marea Britanie şi Franţa se luptau pentru stăpânirea Americii de Nord, până când Marea Britanie a ieşit victorioasă din Războiul de Şapte Ani. În 1815 britanicii posedau deja un imperiu imens de expansiune, în timp ce majoritatea rivalilor lor – spaniolii, portughezii şi olandezii – păreau să stagneze. In sec.19, Imperiul Britanic a devenit cel mai mare imperiu ce a existat vreodata. Comerţul şi politica au dus la o continuă răspândire a influenţei britanice. Singapore a fost fondat în anul 1819, însă urmatoarea mişcare importantă a avut loc după o jumătate de secol, când Burma şi Malaya (astăzi Birmania, respectiv Malaezia) au fost cucerite după o serie de războaie şi tratate. Franţa a cucerit Indo-China (Vietnam, Cambodgia şi Laos), în mod asemănător. Expansiuni şi mai importante au fost înregistrate în Asia Centrală, de către ruşi, care au pătruns în Persia şi Afganistan. Deoarece succesele ruşilor păreau să pună în pericol India britanică, rivalitatea anglo-rusă a devenit foarte intensă la sfârşitul secolului XIX. Din aceasta cauză, state ca Persia, Afganistan şi Tibet aveau o independenţă fragilă, deşi cele două mari puteri au căzut în cele din urmă de acord asupra unei diviziuni în “sfere de influenţă”, în care fiecare dintre ele putea interveni, dacă interesele îi erau ameninţate. China, de asemenea, şi-a păstrat o independenţă nominală, deşi a fost obligată să cedeze teritorii Rusiei şi să-şi deschidă porturile pentru comerţul cu Occidentul, trebuind să facă concesii una după alta. La sf. sec 18-inc. sec.19, majoritatea coloniilor din Americi si-au cistigat independenta fata de metropolele lor europene. SP si POR au fost vadit slabite dupa pierderea coloniilor din Lumea Noua, dar MB, FR si Olanda si-au indreptat atentia spre lumea veche, in special-Africa de Sud, India si Asia de S-E. În Africa, ca şi în Asia, s-a înregistrat o activitate colonială redusă în prima jumătate a secolului XIX, deşi francezii începuseră cucerirea Algeriei în jurul anului 1830. Un ultim proces de colonizare, început în anii 1880. Printe ultimii întemeietori de imperii s-au numărat Germania şi Italia. Italienii s-au cencentrat pe Cornul Africii, înfiinţând colonii în Eritreea şi Somalia. Încercările lor de cucerire a Etiopiei au eşuat, suferind o înfrângere umilitoare în bătălia de la Adowa (1896). Germanii, nerăbdători să-şi exercite noul statut de supunere, au înfiinţat coloniile din sud-vestul Africii, Tongo şi Kamerun (Africa de Vest) şi Africa de Est germană (ţinutul Tanzania). Acordurile anglo-germane din 1886 şi 1890 prevedeau împărţirea Africii de Est între aceste două mari puteri, britanicilor revenindu-le Kenya şi mai târziu Uganda. În ciuda divergenţelor, întreaga “Ceartă pentru Africa” s-a terminat fără izbucnirea unui război între marile puteri. Cele mai grave conflicte au avut loc între cele mai active state, Franţa şi Marea Britanie. Franţa a creat, cu un scop precis, un imperiu uriaş în Africa de Nord şi de Vest. Preocupată de alte probleme , Marea Britanie şi-a consolidat târziu poziţia în Africa de Vest, însă a reuşit să ocupe Coasta de Aur (Ghana) şi Nigeria. Între timp, Marea Britanie stabilise un protectorat asupra Egiptului (1882) şi, după mai multe împrejurări nefavorabile, a cucerit Sudanul (1897-1898). Aici, a avut loc o luptă anglo-franceză decisivă, la Fashoda, care a adus cele două ţări în prag de război, însă francezii s-au retras, abandonându-şi ambiţiile de cucerire în Sudan. Între 1914-1918, Primul Război Mondial a dus la redesenarea vechilor hărţi coloniale, datorită faptului că Germania şi Turcia, fiind înfrânte, şi-au pierdut imperiile. Cele două mari puteri, Anglia şi Franţa, erau principalii beneficiari ai noii lumi, dobândind noi teritorii (aşa-zise mandate, deţinute sub tutela Ligii Naţiunilor), în Africa şi Orientul Mijlociu. Şi, deşi dominioanele de albi ale Imperiului Britanic erau recunoscute ca partenere egale de către ţara-mamă, în multe alte privinţe, sistemul colonial părea să fie la fel de puternic ca întotdeauna.

Read More

Viata politică a României (1878-1914).

La 9/21 sept 1878 s-a decis ca principele Carol să poarte titlul de Alteţă Regală, ceea ce a semnificat afirmarea unui nou statut internaţional p/t Ro. Ulterior, guvernele europene au recunoscut noul titlu oficial. Consolidarea poziţiei internaţionale a ţării după cucerirea independenţei de stat a permis proclamarea Ro ca regat la 10/22 mai 1881, cînd regele Carol I şi regina Elisabeta au fost încoronaţi. Parlamentul a devenit cadrul unor importante dezbateri, ce au vizat direcţiile de dezvoltare ale ţării, încurajarea economiei, perfecţionarea cadrului legislativ, susţinerea mişcării naţionale a românilor din provinciile aflate sub dominaţie străină. Ca o ilustrare a caracterului democratic al regimului politic din Ro s-a manifestat pluralismul politic. Principalele partide politice au urmărit apărarea libertăţilor democratice înscrise în constituţia din 1866. Toate partidele politice s-au preocupat de adoptarea unei strategii favorabile dezvoltării Ro. În această perioadă s-au cristalizat principalele formaţiuni politice, şi anume Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Guvernele aflate la conducerea ţării în această perioadă s-au preocupat de adoptarea de măsuri privind consolidarea statului naţional român. Nu au lipsit însă nici insinuările, violentele verbale, afacerile politice, crizele de guvern, dezbaterile furtunoase. Prin aplicarea rotativei guvernamentale, liberalii au guvernat alternativ cu conservatorii. O dată cu cîştigarea independenţei de stat a Ro, în timpul guvernarii liberale din 1876-1888 s-a trecut la materializarea programului de modernizare a societăţii. Astfel, au fost adoptate legi cu caracter economic, privind rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, responsabilitatea ministerială (1878), organizarea comunelor (1878;1882), a armatei (1878;1883), a învăţămîntului (1878;1883). De asemanea s-a obţinut recunoaşterea internaţională a independenţei şi s-a reglementat succesiunea la tron. O vasta activitate politica s-a desfaşurat în jurul modificării Constituţiei din 1866. În 1884, deşi numărul colegiilor electorale a fost redus la trei, s-a menţinut votul cenzitar. În acelaşi an s-a votat legea Domeniilor Regale, prin care regele şi familia sa au fost înzestraţi cu 12 proprietăţi care aveau suprafaţa de 118 286 hectare teren arabil şi păduri. În 1885, Biserica Ortodoxă Ro şi-a proclamat autocefalia faţă de Patriarhia ecumenica de la Constantinopol, fapt cu implicaţii pozitive asupra suveranităţii naţionale. În 1888, ,,opoziţia unită” a dus la caderea guvernului liberal, moment din care, pînă în 1895, la conducerea ţării s-au aflat conservatorii şi junimiştii. Au fost votate legi privind problema agrara, bogăţiile naturale, statutul clerului. În 1895 Parlamentul adopta legea minelor, care reglementa exploatarea bogăţiilor subsolului şi introducea măsuri privind ocrotirea socială. Guvernarea liberală dintre1895 şi 1899 s-a desfăsurat sub semnul dificultăţilor legate de problema Dunării, ale mişcării memorandiste şi susţinerii mişcării de eliberare naţională. Între 1899-1901, guvernarea conservatoare s-a confruntat cu necesitatea unor noi împrumuturi externe, afacerea Hallier, legată de lucrările de modernizare ale portului Constanţa, urmările unor răscoale ţărăneşti.I-au urmat la putere între 1901 şi 1904 liberalii, care au adoptat legea meseriilor(1902) şi legea băncilor populare(1903). Răscoala din 1907 a determinat o gravă criză în societatea rom. Sub semnul său s-au desfăşurat guvernările conservatoare (1905-1907) şi liberală (1907-1910). Se impuneau de urgenţă măsuri politice menite sa rezolve problema agrară. În ciuda unei legislaţii agrare bogate, gradul său de cuprindere nu a rezolvat această cerinţă primordială p/t progresul Ro. În 1913 liberalii au anuntat, în programul electoral, ca se impunea întroducerea votului universal, exproprierea marilor proprietăţi agricole şi împroprietărirea ţăranilor. În 1914 Parlamentul a luat în dezbatere proiectele de reformare şi modificare în acest sens a Constituţiei. În luna decembrie, liderul liberal Ion I.C. Brătianu a propus însă amînarea dezbaterilor, pînă la terminarea razboiului. Viaţa politica a fost oglinda fidelă a consolidării statului român, aflat pe drumul modernizării. S-a făurit o democraţie parlamentară care a favorizat fructuoase dezbateri de idei în jurul problemelor cardinale ale Ro moderne.

Read More

Relaţiile internaţionale în perioada Pacea din Westfalia - Congresul de la Viena.

Veacul XIX a fost epoca ultimă a Europei ca centru al lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, secolul XIX, în materie de relaţii internaţionale, a fost unul al guvernanţilor preocupaţi nu atât de Credinţă ori de ideea monarhiei universale, cît de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere. A fost secolul impulsului naţionalist şi al unei revoluţii europene, iar generaţiile contemporane l-au perceput probabil ca fiind o epocă a furtunii şi răsculării. Cu toate acestea, veacul XIX a fost unul surprinzător de stabil în planul afacerilor internaţionale. Comparativ nu atât cu haosul şi dezastrele secolului XX, cît cu secolele ce l-au precedat. Şi asta pentru că Vechiul Regim (XVII-XVIII) – epoca monarhiei de drept divin şi a construcţiei statului modern – n-a cunoscut nici pe departe o armonie şi stabilitate divine. În fapt, actorii principali ai sistemului statal european au urcat şi au coborât de pe scena relaţiilor internaţionale cu rapiditate ameţitoare. Dintre Puterile aşezate indiscutabil în rândul celor Mari la Congresul de pace din Westfalia în 1648, trei – Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) şi Spania – au încetat a mai fi Mari Puteri, în timp ce una – Polonia – a încetat să mai existe, înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Locul lor a fost luat de Rusia – imperiul nebuloasă – şi Prusia, două state aproape necunoscute o sută de ani mai înainte. În ciuda caracterului său revoluţionar, ori poate tocmai de aceea, secolul XIX n-a cunoscut astfel de răsturnări de situaţie şi de şansă. Marile Puteri care au declanşat Primul Război Mondial în 1914 au fost Marile Puteri ce organizaseră Congresul de la Viena în 1814-15. Prusia îşi schimbase numele în Germania, însă afară de asta, Metternich şi Castlereagh, Talleyrand şi Ţarul Alexandru I ar fi recunoscut fără greutate amprentele europene [Taylor, 1954]. E adevărat, cele “Cinci Mari Puteri” aveau să devină şase în 1856 prin adăugarea Imperiului Otoman, şapte chiar în 1861 odată cu acceptarea Italiei; nu este însă mai puţin adevărat că il pro tempore padron del mondo, cancelarul von Bismarck, vorbea încă în 1882 de existenţa a doar cinci Mari Puteri, Italia nefiind considerată esenţială nici măcar pentru cele mai precare momente ale echilibrului european. Franceza era încă limba preferată a diplomaţiei cu toate că pierdea serios teren. Diplomaţii prusaci şi cei austrieci vor înceta să mai corespondeze cu propriile Ministere în limba franceză către 1860, italienii nu o vor face însă decât la începutul anilor ’90, în timp ce ruşii vor continua să-şi scrie rapoartele în franceză până în preajma Conflagraţiei Mondiale. Secolul al XIX-lea a fost însă martorul unei graduale profesionalizări a diplomaţiei. Emergenţa statului modern cu structura sa birocratică complexă şi centralizată a dus la crearea Serviciilor Externe cu cariere regulare şi norme privind problematici ca recrutarea, educarea, promovarea, plata şi pensionarea personalului diplomatic. Congresul de la Viena şi noul echilibru european. După prăbuşirea imperiului napoleonian, reconfigurarea hărţii europene a fost decisă în cadrul Congresului de la Viena unde, între 1 noiembrie 1814 şi 9 iunie 1815, s-au reunit reprezentanţii puterilor învingătoare (Austria, Rusia, Prusia şi Marea Britanie) alături de alţi 217 plenipotenţiari mandataţi de Entităţile Suverane Europene, de la Principatele italiene şi Oraşele Libere Germane până la Ordinul Cavalerilor Teutoni şi cel suveran al Cavalerilor de Malta. Principele Klemens L. W. von Metternich (1773-1859), Ministrul Afacerilor Externe al guvernului austriac, cel care avea să joace un rol de prim plan în negocierile privind stabilirea unui nou echilibru internaţional, a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeţi. Însăşi compozitorul Ludwig van Beethoven, prin intermediul premierei operei Fidelio, şi-a pus muzica în serviciul Noii Ordini. Dincolo însă de toată această logistică impresionantă, Congresul de la Viena, graţie sesiunilor plenare, graţie activităţii comitetelor specializate şi, desigur, a celor 41 de reuniuni ale celor Cinci Mari Puteri (puterile aliate şi Franţa) – “forţa ce guverna şi avea să guverneze Europa” – a sfârşit prin a reconfigura sistemul internaţional european, noua realitate geopolitică şi teritorială fiind sintetizată în cele 121 de articole ale Actului final de la Viena (9 iunie 1815). Pacea Westfalică este o pace încheiată în anul 1648 prin care a fost pus capăt Războiului de Treizeci de Ani. Tratatul de pace este alcătuit din două documente: „Tratatul din Münster” (încheiat între Sfântul Imperiu Roman şi Franţa) şi „Tratatul din Osnabrück” (încheiat între Sfântul Imperiu Roman şi Suedia). Cele două tratate alcătuiesc împreună Pacea Westfalică. Aceste documente marcheaza sfarsitul sangerosului Razboi de 30 de ani care a agitat Europa in perioada 1618, aceste tratate au fost semnate in urma desfasurarii a doua congrese, in orasele Osnabrck si Mnster din Westfalia (Germania). Tratativele de la Munster vizau statele europene catolice, iar cele de la Osnabrck pe cele protestante. La discutiile, care s-au prelungit pe durata a sase ani (16421-648), au participat ambasadorii statelor implicate in conflict si peste 550 de delegati, sub supravegherea nuntiului papal Fabio Chigi. Printre prevederile acestora se numarau: recunoasterea drepturilor Frantei asupra episcopatelor Metz, Toul si Verdun si asupra Alsaciei, extinderea considerabila a posesiunilor suedeze in dauna Germaniei, reconfirmarea principiului egalitatii religioase (cuius regio, ejus religio). Imperiul Romano-German (Habsburgic), infrant, este nevoit sa cedeze in fata suprematiei continentale a Frantei. Totodata, este divizat in 343 de state. De aici inainte, Austria isi va asuma propria politica europeana. Pacea din Westfalia a reprezentat prima intalnire diplomatica la nivel european (primul congres european), cu aceasta ocazie fiind consacrate principiile echilibrului politic, al ratiunii de stat si al dreptului popoarelor. În Pacea Westfalică au fost reafirmate prevederile Păcii Religioase de la Augsburg (1555), prin care religia catolică şi cea protestantă (luterană) erau privite ca religii egal îndreptăţite, şi, totodată, aceste prevederi au fost extinse, cuprinzând şi confesiunea calvină din imperiu. • Suedia obţine, în anul 1648: oraşul Stettin cu regiunea înconjurătoare; oraşul Wismar; de asemenea, episcopatul Bremen şi Werden.• Danemarca nu obţine teritoriile pretinse. • Austria cedează Franţei Sundgau. • Nu s-a reuşit o hegemonie catolică în imperiu. • Franţa, prin uneltirile cardinalului Richelieu, care a fost împotriva incheierii päcii, devine cea mai influentă şi puternică ţară din vestul Europei. • Părţi mari din Sfântul Imperiu Roman sunt pustiite de război, pierderea de vieţi omeneşti fiind estimată între 3 şi 4 milioane, la aceasta au contribuit foametea şi epidemiile. • Statele germane nu aveau ieşire la mare, fiind excluse din comerţul maritim, ceea ce a influenţat în viitor lipsa coloniilor germane, şi un dezavantaj dezastruos pentru o perioadă de 150 de ani în piaţa de desfacere, sursă de materii prime, frânând dezvoltarea economică a ţării, în comparaţie cu puterile maritime ale acelei epoci (Olanda, Anglia şi Franţa).

Read More

Organizarea lumii postbelice. Crearea ONU, şi locul acestuia.

În conformitate cu acordurile de la Yalta cu privire la instituirea unei organizaţii internaţionale de menţinere a păcii în lume, între 25 aprilie şi 26 iunie 1945 la San Francisco şia desfăşurat lucrările Conferinţa reprezentanţiilor a 42 de state ce au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite de la 1 ianuarie 1942 şi a altor ţări, ce au aderat la Declaraţie. La lucrările Conferinţei au participat în total reprezentanţi a 50 de state. Scopul ei era de a elabora Statutul ONU. Redactarea statutului ONU sa desfăşurat în baza recomandărilor de la Dumbarton Oaks şi a principiului de lucru al Consiliului de Securitate, stabilit la Conferinţa celor „trei mari” de la Ialta. Comisiile create la Conferinţă au elaborat Statutul ONU compus din 111 articole şi „Statutul Tribunalului Internaţional”,- din 70 de articole. P/t ca aceste documente fundamentale să fie puse în aplicare se impunea ratificarea lor de majoritatea delegaţiilor prezente la Conferinţă. Aceste operaţii au fost realizată pînă la 24 oct. 1945, afara de cele 5 mari puteri, Statutul ONU fiind ratificat de încă 29 de guverne. Constituirea ONU a fost cea mai importantă relizare diplomatică contemporană care „potrivit principiilor fundamentale pe care le promova, zămislea speranţele întregii omeniri întro lume a păcii şi a dreptăţii, scutită de coşmarul unei noi conflagranţii ale cărei proporţii şi consecinţe se intuiau”. Statutul ONU prevede „menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în mod activ, prin măsuri colective eficace, în vederea prevenirii şi înlăturării ameninţării privind pacea şi securitatea, reprimarea actelor de agresiune, în lumina justiţiei şi dreptului internaţional. Prima sesiune a Adunării Generale sa desfăşurat între 10 ianuarie şi 14 febr. 1946, întro suburbie a New Yorkului. Începutul activităţii ONU a coincis cu declanşarea Războiului Rece. ONU sa transformat întro arenă a confruntării între cele 2 mari puteri ale lumii- URSS şi SUA. În primii ani ai activităţii ONU a pus în discuţie probleme privind interzicerea bombei atomice, dezarmarea , întărirea păcii şi a securităţii internaţionale,lichidarea colonianismului şi consolidarea independenţei noilor state eliberate,etc. La 10 decemb. 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală s drepturilor omului. În ciuda existenţei anumitor greutăţi, determinate de declanşarea RR, ONU a jucat un rol pozitiv în relaţiile internaţionale.

Read More

Viaţa socială în epoca modernă.

Istoria moderna, care cuprinde epoca istorica situata intre evul mediu si perioada contemporana, se caracterizeaza prin aparitia, dezvoltarea si stabilirea relatiilor capitaliste. Transformarile innoitoare ale vietii sociale sau datorat atat reformelor, cat si revolutiilor burgheze, care s-au desfasurat in multe tari ale lumii de-a lungul intregii epoci moderne. Revolutiile burgheze, numite de istorici si revolutii moderne, se deosebesc sub raportul premiselor, obiectivelor, fortelor motrice, metodelor si consecintelor lor. Scopul acestora a fost asigurarea dezvoltarii libere a societatii in baza principiilor politice moderne, respectarii drepturilor naturale ale cetatenilor, suveranitatii poporului. In epoca moderna burghezia era principala categorie sociala, ce s-a manifestat mai timpuriu in Europa Apuseana, cu timpul ea devenind forta politica conducatoare. S-a impus la inceput in orasele-cetati italiene (sec. XIV-XV), apoi in Olanda (sec. XVI), unde, datorita ei, tara si-a obtinut independenta. in sec. XVI-XVIII forta economica a burgheziei, treptat, a sporit, ea intrand in conflict direct cu societatea, care apara interesele nobililor. Deoarece societatea medievala nu favoriza spiritul de initiativa economica, concurenta, caracteristice activitatii burgheziei, ea a cautat sa se afirme prin lupta pentru puterea politica, fie singura, fie in colaborare cu alte paturi sociale. Burgheziei i se opunea nobilimea, care ocrotea formele medievale de organizare a societatii, in principalele tari occidentale contradictia intre fortele sociale sustinatoare a vechiului regim si cele cointeresate in dezvoltarea societatii a fost solutionata prin revolutia moderna. Societatea civilizatiei industriale in cea de-a doua perioada a epocii moderne s-a caracterizat in linii majore printr-o crestere demografica considerabila si printr-un masiv proces de urbanizare necunoscut pina atunci. Mijl. sec al 19-lea a marcat finalul epocii revolutiilor burgheze si in continuare sicietatea industriala a evoluat fara mari tulburari sociale. Afirmarea regimurilor politice constitutionale, largirea drepturilor de vot, accesul tot mai larg al maselor la conducerea statelor au deschis calea reformelor. Se constituie partide politice de tip nou, se contureaza principalele teorii- conservatorismul, liberalismul, socialismul etc., care reflecta interesele diferitelor clase si categorii sociale. Problemele cele mai importante sunt generate de contradictiile dintre munca si capital, masele de muncitori si burghezia industriala si financiara. Au luat amploare miscarile populare pt democratizarea vietii politice, emanciparea femeilor, secularizare, miscare pacifistaetc. Incepind cu epoca moderna, cunoastem o dezvoltare definitiva a civilizatiei industriale. Progresul economic inregistreaza indici nemaiintilniti pina atunci. Procesele de concentrare a productiei si capitalurilor duc la avansarea capitalismului liberal la trapta capitalismului monopolist. Procesele economice si social-politice sunt conditionate masiv de «revolutia in stiinta». Descoperirile, inovatiile, inventiile transpuse in tehnologii moderne au redus dependenta omului de mediul natral, i-au schimbat conditiile de locuire, i-au secularizat constiinta si i-au dus incredere optimista in spiritul practic si progresul continuu. Epoca moderna este dominata de Europa si SUA, care au impartit si vor face numeroase incercari de reimpartire a lumii in colonii, semicolonii si zone de influenta. Progresul economic al Europei este insotit de o adevarata revolutie demografica pe continent. Intre anii 1850-1914 populatia tarilor europene a crescut de la 266 la 445 mln. De oameni, la care de mai adauga peste 35 mln. care au emigrat. Astfel, Europa are acum cea mai mare densitate a populatiei din lume- 40 oameni la km2, peste un sfert din totalul populatiei globului locuind pe acest continent. Fiecare stat a inregistrat cresteri demografice specifice. Astfel, in Anglia procesul a inceput mai devreme, populatia FR a crescut lent, iar a GER si RUS doarte rapid. Explicatia fenomenului se gaseste intr-o modificare profunda a raportului dintre natalitate si mortalitate. Elementul esential il constituie scaderea, in timp de 50 de ani, a mortalitatii cu peste 33% si cresterea natalitatii cu 5-10%. Durata medie de viata s-a marit cu 10 ani, ajungind la 50-55 ani. Doua serii de progrese au conditionat acest lucru: pe de o parte, imbogatirea regimului alimentar a facut posibila inlaturarea foametei in majoritatea regiunilor Europei, pe de alta parte, progresul medicinii, prin vaccinuri si igiena, a adus pupulatiei arme importante in lupta impotriva bolilor. Epidemia de ciuma, holera, rujeola nu mai secera atitea vieti. Se creeaza industria farmaceutica, care livreaza primele medicamente folosite in masa, cum ar fi celebra aspirina. Rolul dominant in sociatatea industraiala l-a asumat burghezia. La celalant pol al socetatii industriale se gasea clasa muncitoare. In anii 50-60 se afirma proletariatul. In acea perioada el numara circa 20 mln. de oameni catre 1910 nr. muncitorilor salariati a crescut la 90 mln. In MB alcatuiau circa 2/3 in populatie, in GER. si SUA ½ in FR, Austro-Ungaria 1/3.

Read More